Simțim haotic … și funcționăm tot mai organizat – multiplicăm emoțional enorm, dar nu ce ar trebui, nu ne mai frângem în îmbrățișări, dar ni se pare că am evoluat cu tot cu anxietatea de călătorie. Ne pândește dorul la fiecare colț, … e hain, aruncă cu amintiri și lasă semne.

Emoțional vorbind, mergem la vale ori de câte ori apare o curbă în viața noastră, iar depresia, anxietatea, burnout-ul, toate ne pândesc mintea și chiar sănătatea fizică cu vigoarea unei feline sălbatice. Sunt gata să atace și urma de optimism și energie de care și românul dar și lumea întreagă au nevoie.

 

Conversații la un geam mic

C.L.S despre o poveste reală de pe ruta Constanța – București, Septembrie 2020

-Un bilet pentru mine, vă rog și 2 pentru doamna și domnul din spate!

-Pentru cine?!!!!

Dna Anxietate și…domnul Burnout, și unul pentru cea mică, știți Fobia e încă mititică, poate prindem o reducere.

-?!

– Știți ceva, doar unul vă rog!

Oricum tulburările mintale călătoresc flagrant în viața noastră, nu anunță când vin, nici nu pleacă politicos, la cerere; mai bine economisim emoții și bani în loc să le cumparăm tot noi bilet, nu?

Pentru a evita o astfel de conversație la un geam mic, mi-am luat bilet online și doar el îmi aduce aminte că suntem în 2020.

În rest, gara e aproape la fel ca atunci când am văzut marea pentru prima oară, iar bordurile și peronul ca și sentimentele – sfâșiate de o pandemie fără sfârșit.

Ce se întâmplă când decizi să călătorești cu trenul în plină pandemie? Pe cine iei cu tine și cine rămâne?

Nu lua frica, fobiile, anxietatea de călătorie cu tine. Dacă nu poți să le lași părăsite pe peron, pui în bagaj toate fantomele? Te ajutăm să nu faci asta. Călătoria cu trenul a devenit un fel de mister perimat în ultimii ani, alții abia acum îl descoperă. Vor să dea aglomerația de pe DN 1 sau autostrada soarelui pe ceva tihnă, a unor mâini scoase de pe volan și a unui somn adevărat care numai într-un tren care “nu ajunge niciodată la timp” îl poți avea. Dă o șansă călătoriei cu tine dar și cu trenul și respectă regulile!

Povestea continuă:

 

Umorul, depresia și călătoria cu trenul

Peronul gării din Constanța la ora 17:20 … e plin ca un tub de Pringles și plin de Anxietate dar și de măști. Da … da exact din acestea chirurgicale, de nuanță bleu ca marea, ca marea inghesuială :). 

E bine … avem umor, dar stăm mai rău cu trenurile, nu numai cele ale vieții pe care declarăm că nu le-am luat niciodată și le-am văzut duse până și din minte, dar și cu cele garate prin gara de Nord. 

Toți își caută vagoanele. Al meu e 24. Capătul lumii cu o cifra atașată. La 24 pari și mai tânăr😊. Aștept ultimele minute și dau o îmbrățișare cât pentru un an. Se aud câteva persoane tușind și peronul amuțește. Ne privim unii pe alții și pun rămășag (pariu) că facem trei rugăciuni în minte ca tusea aia să nu fie colegul de scaun.

Stăm toți trăgând de ultimul minut înainte de plecare și urcăm. Tragem aer cât pentru 2h30. În spatele meu cineva cu înălțime de handbalist și un păr imens și creț, așteaptă ultimul.

 – Pot să vă ajut? Sunt dezinfectat pe maini.

Amuțim o clipă pe ultima scară la urcare în tren. Șoptesc un … mulțumesc. Căutăm toți locurile ca în labirint, ni se văd nesiguranța și teama în ochi. Ne așezăm și privim în jur ca niciodată. Literalmente ni se văd doar ochii și singurul fără masca e câinele tânărului de mai devreme, un câine cu blana ca de ciocolată și cu urechi clăpăuge. 

Lângă mine o fată ascultă rock în căști și sunetul disipează în jur puțin. E bine … nu tușim, nu ne curge nasul și pe masa care ne desparte de fetele din față, tronează 3 tipuri de gel de mâini și o sticlă de spirt neaoș românesc. Frica e în noi la fiecare tuse, suflat de nas și se simte. În stânga niște băieți cu potențial clar de a avea succes în cariera pe viitor 🙂 fac glume și oferă în jur M&M.

Plecăm.

Trei lucruri:

  • Puțini butonează telefonul.
  • E mai multă tăcere ca niciodată și ne privim constant.
  • Se tresare permanent la tusea ca de final de viață a unei doamne, de la vreo 3 rânduri mai în față, care nu credea în Coronavirus.

În liniștea și glumele inteligente ale colegilor de vizavi care-și dezinfectează mâinile obsesiv înainte să deschidă pungile de M&M, surorile față care se dovedesc a fi gemene … povestesc despre vacanța lor la mare soldată cu înecul unui coleg. Poartă negru și mă înfior. 

Una dintre ele scapă cu voce înaltă în liniștea toată plecându-și capul pe umărul surorii: “Vreau la mami! Vreau supă și nu vreau să merg la muncă!” Are undeva la 20 și mai bine de ani și mă gândesc brusc cum” Vreau la mami nu e o opțiune pentru toți”, iar supă ne-o facem și singuri. Ea închide către sora ei … “cred că am depresie”.

Îmi vine-n minte fix ce niciodată nu ar trebui să spunem unui depresiv: 20 și ceva de ani, superbă față cu depresie?Specialiștii știu că depresia nu întreabă de vârste, nici de tinerețe, ci macină suflete. 

Mă uit la tinerețea lor și dacă mă gândesc că studenția noastră era un șir lung de zile cu oameni grămadă dezbătând idei și viața, jucând remi până la 5 în zori fără grija vreunui dezinfectant plin de clor sau alcool, mă întristez, dar zâmbesc. Nu ar înțelege vremurile când telefoane aveau antenă și emailuri ce se încărcau în câteva ore, cu un internet liană atârnând în cabluri deasupra geamului de la căminele studențești. Starea noastră de bine și fericire era despre altceva și includea tangibilitate.

Timpul trece între poveștile doamnei la a cărei tuse ne privim toți cu gene mari, tânguirea fetei ce vrea la mama și un câine din poveste ce se învârte haotic la picioarele mele. Îl ridic. Stăpânul cu ochii verzi vine țintă, își cere scuze și-mi spune: Vreți să îi dezinfectez lăbuțele?… Să știți că a făcut baie ieri. Îi confirm că e ok fără și las cațelul să se cuibărească ca o terapie bună în brațe mele, până aproape de București. Toate privirilele le am încă în minte, chiar și după câteva săptămâni, pentru că privitul e singura formă de abordare și îmbrățișare. În locul mâncării împărțite și a contactului fizic ne-a rămas nostalgia și bucuria că încă să ne avem unii pe alții, chiar și în fomule insuficiente.

Sunt ajutată să cobor bagajul greu … ne îndreptăm spre metrou în șiruri lugi de oameni cu trăire înghesuite la comun pentru 2h 38, fix. Opt minute de întârziere ce mă lasă să mai mângâi câinele de poveste.

 

Parcă și aud: ”Trenul accelerat sosește în gara la linia 3”

Dacă ai pierdut anunțul ce faci? Cazi acolo pe peron refuzând ridicarea? Păi cine a zis că un tantrum este doar apanajul copilăriei?:)

Nu, nu!! Ridică-te și mergi! Mergi șchiop, orb, se va duce ceața de pe ochi, durerile vor deveni cicatrici hâtre dar vei defila viu pentru că tu ești vocea iar noi te auzim. Durerea ta și a noastră când nu ești bine are ceva de spus, zilnic. Zâmbește atunci când simți, iar dacă zâmbetul nu mai e al tău și nici adevărat, odihnește-te și dă-ni-l la multiplicat.

Ni se spune că ar trebui să ne iertăm mai des, să călătorim mai mult, să le zâmbim colegilor zilnic, să renunțăm la vicii, să nu sărim peste mese, să nu ajungem la burnout, să avem grijă de sănătatea noastră fizică, să nu ne lăsăm colegii să exerseze tehnici de mobbing pe seama noastră, să ne domolim dorul de cei dragi.

Ți se spun multe, noi îți spunem că poate fi mai bine. Specialiștii sunt mereu aici, așa cum te-au obișnuit. Nimic nu mai e la fel! Schimbarea este despre nou, dar și despre multe lucruri bune.